Aş începe cu DE CE? Adică de ce ai face asta de plăcere, pentru că în mod normal doar nevoia te-ar împinge la aşa ceva? 11 ore pe avion (aproape 16 în total). Mă gândesc că ar trebui să nu ai încotro să faci (să parcurgi) o aşa distanță cu un bebe mic mic sau cu doi copii !?! Zic asta pentru că plăcere nu văd. Mă uit că bebe este mufat de ori de câte ori plânge pentru a se liniști şi pentru a nu deranja. Mă uit că mama este un fel de Zombie. Pe de o parte se uita la pui și vroia să îl facă să se simtă cât mai bine, pe de altă parte e stresată să nu streseze. Poate singurul avantaj este că (să zic) ei au un loc mai bun faţă de restul dintre noi, dar asta nu e tocmai ceva deosebit sau nu cred să mai conteze la un drum aşa de lung. Şi era un frig!!! Ar avea mai mult loc pentru picioare, dar degeaba pentru că stai cam la 90 de grade în scaun 🙁
Tatăl este şi el activ şi încearcă să îl liniștească pe cel de-al doilea. Are cam 2-3 ani şi tocmai a căzut din scaun în timp ce visa, nu e prins cu centura, s-a speriat şi plânge, nu înțelege nimic. Mi se rupe inima. De la plânsul lui au pornit şi ceilalți doi bebeluși să plângă. E clar că nu îi place şi că suferă. Și cum să nu fie aşa, când presiunea îţi face să explodeze timpanele sau turbulenţele te zdruncină de nu te vezi. Îl strigă pe taică-su. Vrea în brațe, vrea siguranță, confort, un pat normal. Nu le are, tatăl nu are cum să i le ofere. Mă uit că nu sunt singurii copii. Mai sunt, dar mai mari, pe la 4-5 ani şi dorm duși sau se uită la desene.
Locul pentru părinții cu bebeluși este cumva ferit şi, ziceam, ușor mai generos, iar pătuțurile, două la număr, par foarte confortabile. Acum mă gîndesc ca al meu bebe ar fi dormit doar pe mine, pentru că nu vrea defel pat :)); parcă mă şi văd dând ture să îl liniștesc în timp ce urla din toți rărunchii. Asta da imagine!!! Poate aş fi făcut maratonul la 10000 de metri altitudine în atâtea ore de mers cu avionul, timp aveam :))
E o atmosfera ciudată, unii dorm, alții sunt precum mașinile, automatizaţi. Se mișcă de colo-colo, sunt cam 20 de pași în bucata noastră, mai sunt 3 asemănătoare şi una de business, acolo e loc. Mă gândesc din nou la bebeluşi, la copii, la mine…cât de greu îmi va fi să mă obișnuiesc cu schimbarea de fus orar, dar ei?
E o imagine care mă marchează şi îmi vine să îl iau în brațe să îl plimb, pe oricare dintre ei, doar să le fie bine.
Mai am 4 ore până la destinație. Am plecat la 7 seara şi ajung la 9 seara, după 11 ore!!! cum să înțeleagă corpul lui mic asta …am plecat seara, ajung tot seara, între timp am stat în fund până la amorțeală.
E prea mult, cu totul voi fi călătorit peste 15 ore, dar singurul gând este că aşa mai adun ceva bani pentru câțiva copii care nu vor zbura în viaţa lor cu un avion, poate nu vor vedea unul decât la televizor. 42,195 de kilometri e prea puţin pentru cât de multe au ei nevoie.
Concluzii …observ că întunericul funcţionează, adică atâta timp cât e întuneric bebelușii sunt relativ liniştiţi (acum nu poţi să faci întuneric 11 ore), iar cel mai bun mod de a contracara statul în fund (sunt destui care se plimbă, doar că nu e tocmai sigur) este să porţi compresii pentru gambe (din acelea pe care le au alergătorii).
Sunt curios ce concluzii mai aflu după ce merg la New York.
