Dimineață. Trebuie să o iei de la cap și asta nu îți place deloc. Pregătești pe fugă o cafea, te îmbraci cu ce găsești la îndemână, lași micul dejun pentru altă dată pentru că nu mai e timp. Ceasul te anunțase cu o jumătate de oră mai devreme că e nevoie să te trezești pentru a lua masa și a te pregăti în voie, dar vorba aia, e și mâine o zi.
Trafic, nervi, cu o mână conduci, cu alta dai telefoanele pentru că nu o să ai timp după ce ajungi la job, faci programarea la salon, rezervarea la restaurant, vorbești cu mama, o suni pe prietena ta cu care nu te-ai auzit de 2 luni, îți termini de finisat machiajul, iei micul dejun, verși cafeaua pe tine, te enervezi, ajungi la job unde te așteaptă o lista lungă de „to do`s”, și încă alte noi sarcini care se pogoară parcă de nicăieri, nu-ți termini task-urile, alergi cu înfrigurare să nu ratezi programările, te sună prietena care nu a reușit să-ți răspundă de dimineață, te ține 45 de minute și nu poți să îi zici că vorbiți voi altă dată pentru că „altă dată” știți amândouă că poate fi din nou peste 2 luni.
Nu ești atentă la toate detaliile pe care ți le prezintă cu entuziasm despre logodna ei pentru că știi că vei întărzia la restaurant, și te enervezi din nou. Și subit parcă îți amintești de toți sfinții despre care ai învățat la orele de religie din școală și îi invoci în încercarea disperată de a salva situația, vezi că nu merge, apelezi la divinitate și îi promiți că dacă ajungi la timp vei merge la slujba de duminică și dacă face în așa fel încât prietena ta bună să te mai sune fie și peste 2 luni, sigur vei face și acte de milostenie pe care desigur le vei împărtăși numai cu cei 5000 de followeri de pe Facebook.
Se termină cina și ajungi acasă. Te așezi în pat. Încerci să adormi pentru că oboseala de peste zi, te-a copleșit. Și fix când Ene era gata să-și termine treaba, auzi sunetul unui SMS. Evident, te enervezi pentru că toată munca ta cu număratul oilor, tehnicile de respirație pe care le-ai învățat pe la cursuri și alte instrumente de relaxare la care ai apelat ca să poți adormi, s-au dus pe apă. Măcar decizi să îl citești. Și nu mare ți-a fost surprinderea să vezi că era un mesaj simplu, dar atât de profund: „Mulțumesc pentru că ești”. Era prietena ta care voia să îți mulțumească pentru faptul că deși erai ocupată, ai ascultat-o într-un moment atât de solemn pentru ea. Și inima îți sare în piept de bucurie. Dar apoi te copleșesc remușcările. Pentru că tu știi că nu ai ascultat-o cu adevărat. Pentru că tu erai doar la capătul telefonului, dar nu neapărat acolo. Și regreți.
Și începi să derulezi toate activitățile de peste zi și să te întrebi care dintre ele te-au făcut cu adevărat fericită. Și realizezi că ai simțit pace când mama ți-a zis că a înflorit magnolia, că ai găsit pe birou croisantul „care-ți place ție” alături de o cafea și un bilet „misterios” de la „admiratoarele secrete” cu care îți împarți biroul, că internul venit de doar 2 luni se descurcă singur și că prietena ta și-a găsit fericirea. Și îți dai seama că nu mai ești tu.
Realizezi că ai uitat de tine și de lucrurile care-ți bucură sufletul. Realizezi că e prea multă gălăgie în jurul tău și înăuntrul tău. Te-ai lăsat în mâna hazardului și ai omis să trăiești momentul prezent, să iei fiecare moment și să îl trăiești cu toate simțurile, acum. După acest RMN pe care orice doctor ar fi invidios, iei decizia. Și cu toată priceperea ta, tai ce e de prisos, te concentrezi pe esență; renaști. Tu, cel luminos, care inspiră și e acolo pentru cel de lângă el, care știe ce înseamnă bucuria lucrurilor mici, care vede frumosul acolo unde alții nici măcar nu îndrăznesc să privească, tu, acela care ai obiective și vise, care ajută, care susține, care nu se laudă cu asta, care simte că este. Și ce bucurie mai mare poate avea un om decât aceea de a se bucura de bucuria produsă celor din jurul lui?! Veșnicia.
Tu ai făcut liniște înăuntru?
