de fapt titlul complet este – Povestea primului meu semimaraton (sau povestea îngerului meu păzitor).
Într-o zi de 13 (Ines s-a născut într-o zi de 13. Mi-e drag acest număr).
Anul trecut în octombrie am fost voluntar ATCA la maraton. Am oferit apă alegătorilor la km 15. Îi admiram, îi aplaudam și îi încurajam.
Eu nu mă vedeam în stare să alerg 21 de km, un semimaraton.
Dar mi-am dorit foarte mult și…iată-mă! În tricoul ATCA, la primul meu semimaraton, din postura de voluntar la cea de alergător.
Ne-am strâns toți coechipierii la fotografia de grup și toți au strigat în cor(în loc de „brânzăă”): „Ineeees”!!!
Am înălțat privirea către cer și am clipit mai des pentru a-mi opri lacrimile.
Eram acolo! (Și ea-mi era în suflet) Plecam la start alături de colegi, purtând tricourile albastre, să alergăm pentu o cauză: pentru copiii cu autism! Am sărutat bănuțul de la încheietura mâinii gravat cu numele ei, mi-am făcut o cruce și… Am pornit! Adrenalina îmi bubuia în piept și în urechi.
Toți au fugit glonț, urmând pacerii cu stegulețele. Eu am plecat în ritmul meu, cu gândul: când îl termin, îl termin…în 4 ore, îl merg și tot îl termin!
Atunci observ cum Constantin Paraschiv a rămas lângă mine. Îl rog și pe el(ca și pe ceilalți) să meargă, să nu stea după mine. Mai ales că el știa traseul, îl făcuse de multe ori.
Din vorbă în vorbă terminăm primul km. Se uită la ceas: 6 minute/km. „Stăm bine. Dacă ținem ritmul, în 2 ore, 2 ore și jumătate îl terminăm”. Eram încrezătoare.
Trecem pe lângă bornele cu numărul de kilometri: 2,3,4…10…
Ne ajung kenienii din urmă care aproape terminau cursa (și eu eram la jumătate). Alergau ca vântul. „Mamă”, zic: „Ăștia au cu 20 de ani și 20 de kg mai puțin…și cu 20 de viteze mai mult”! Încep să mă întreb ce caut eu acolo.
Costi, îngerul păzitor, mă încurajează și îmi spune: „Hai, astăzi ești cea mai bună versiune a ta”!
Ritmul scăzuse și începusem să mă opresc. Atunci aud că dacă nu ajung în timp de 3 ore nu mai primim medalii. „Doamne! Nu pot să merg fără medalie acasă! Mă va întreba Ines!”
Km 12… Văd voluntarii cu băutura aceea energizantă. Se pare că îmi prinde bine. Măresc un pic viteza…o perioadă. Trec pe lângă noi două grecoaice și apoi doi domni la vreo 70 de ani +. Ei nu modifică ritmul.
Costi îmi spune: „dacă păstrezi un ritm constant ne putem încadra în 3 ore”. Mai trag de mine.
Km 15… Încă e bine…nu mă dor genunchii sau coloana. Fac opriri dese, dar funcționez.
La km 18 văd biciclete pe care scria: „the last runner, ultimul alergător”. Mă uit în spate: mai erau numai vreo 20 de persoane. Mă cuprinde un semtiment de deznădejde și de rușine. Îl rog pe Costi să meargă să își ia medalia și pe mine să mă lase să mă așez un pic.
„Nici vorbă! Eram încă în grafic. 8-9 km/min. Încă puteam reuși.”
Văd în față tricourile voluntarilor ATCA și mâini întinse cu pahare cu apă și energizant. Fetele strigă și mă încurajează. Le auzeam că prin vis: „Hai, Teo! Hai, mămica lui Ines!”
Lacrimile îmi înțepau ochii.
Lumea încuraja și aplauda pe margine. Din loc în loc cânta o harpă, un DJ…
Km 19. Întreb câte minute mai aveam din cele 3 ore. Costi îmi spune: „20 de minute. Dacă facem 1 km în 10 minute ne încadrăm. Hai, că te așteaptă Ines cu medalia! Dar trebuie să mai alergi, măcar câteva sute de metri.”
Trag de mine pentru că văd că nu mă lasă acolo.
La un colț o aud pe Sica Burcin (care terminase):”Hai, Teeooo!”
Pe partea cealaltă îl văd pe Alex, care era în fața noastră.
Km 20. Nu mai puteam alerga! Eram atât de aproape…și totuși atât de departe! După intersecție era finishul dar eu mă sufocam.
Lacrimile îmi erau în gât și mă sufocau. Inspiram cu dificultate.
Atunci apare și Adrian, alergând din sens opus, venind în întâmpinarea noastră. Terminase și el. Avea medalia la gât.
Costi mă ia de o mână și Adrian de cealaltă. Mă susțineau. Și eu mă sufocam. Atunci am eliberat puhoiul de lacrimi. Nu mai iau medalia!
Mai aveam 1 km de parcurs și doar vreo 4 minute rămase. Adrian își ia medalia de la gât și spune: „Uite, ai medalia aici!” Lacrimile șiroiesc și mai tare.
Zăresc linia de finish și ceasul de deasupra: 3 ore și 5 minute. Nu creeed!!!
Costi îmi spune: „Uite, vei primi și medalie!” În zare, în ceață văd voluntarii care ne așteaptă cu medaliile.
Susținută de cei doi îngeri, mă vede un ambulanțier care mă întreabă dacă sunt ok. Colegii mei răspund în cor: E ok!
Și pășim în continuare către medalii. Plâng în hohote. Voluntarii aplaudă și îmi așază medalia mult visată la gât.
Îmi înalț din nou privirea către cer și îmi fac semnul crucii cu mâna tremurândă.
Mami, am reușit, 21km, un semimaraton!
