Am nevoie de pauză pentru că am impresia că fiind mereu lângă copiii mei mă face să mă simt precum un cal și ai lui ochelari. DAR vreau să fiu foarte clar ÎI IUBESC, mai mult decât aș putea scrie sau vorbi despre asta. E rău că simt asta?
sunt câteva adevăruri pe care mulți dintre părinți nu vor să le spună sau să le admită. că le este rușine sau nu doresc să fie criticați/judecați.
- copiii te încarcă de energie pozitivă, dar te și seacă de energie până la punctul la care explodezi
- copiii sunt o binecuvântare, dar atunci când viața te pune la pământ e foarte greu să vezi lucrurile ca o binecuvântare
- copiii înseamnă belșug și șutul în fund de care ai nevoie să urci pe scara bogăției dar la fel de repede pot să te aducă în sapă de lemn dacă nu ești deștept
- copiii înseamnă tinerețe, și zic unii la mine se vede, dar dacă nu ești tare la nivel mental te îmbătrânesc instantaneu de nu te vezi
- copiii sunt făcuți la timpul lor fără calcule, DAR sunt atât de puțini cei care nu fac liste și calcule și uite așa am ajuns și eu părinte abia după 30 de ani.
- concediile cu copiii nu sunt o bătaie de cap …asta dacă sunt liniștiți, altfel …mai pleci în concediu când se fac mari sau dacă ai cu cine să îi lași …
- copiii sunt făcuți să aibă grijă de tine la bătrânețe …hahahahahahahahahahahahahahahahahahaha
- copiii sunt minunați, dar atunci când auzi, precum un metronom, – tati, tati, tati – timp de o zi întreagă, mai multe zile
- copiii și drumul lor, cât de mult vrei tu să îl faci să fie lin, îți complică viața de nu te vezi.
Articolul de față era gândit să fie de citit cam acum 1 săptămână, dar între timp am fost la Cluj. A fost fix pauza de care aveam nevoie. Nici că se putea mai bine.
Surpriza a venit de la cei doi părinți cu care m-am întâlnit (fiecare cu câte doi copii) și care aveu aceleași trăiri și nevoi ca și mine. Când îi auzeam cum vorbeau și despe ce vorbeau și cumva faptul că se bucurau de oprtunitatea oferită nu mă mai simțeam așa ciudat și ușor vinovat. Am stat de vorbă cu ei și eram toți happy și aveam un ritm în care grija față de copii și alte probleme din viață erau undeva în fundal, dar nu dispăruseră. Adică erau prezente, pentru că trimteam poze, vorbeam la telefon, dar era pauză, pentru că ce era de rezolvat nu era la noi. Dacă spuneți că am aruncat asta către cei de acasă nu pot să vă contrazic, dar pot să completez spunând că și lor le dăm pauză 🙂
Deci zic încă o dată că văd și simt o teamă sau o rușine să vorbești despre pauză. Simți că lumea te va judeca imediat și te va acuza așa cu vorbești și nu cauți să îți iei o pauză.
Cred că nimeni nu este de acuzat dacă simte nevoia de o distanțare și de o relaxare în anumite momente din viață.
