NU …sunt tată de doi și este de-ajuns! Oricum blocajul e mental, pentru că în teorie aș putea să fiu din nou tată.
Și tocmai a fost și 1 Iunie și peste tot au fost poze cu copii și poze din copilărie.
Nu mă gândesc să mai fiu din nou tată, nu mai am energia necesară sau disponibilitatea sau am devenit egosit.
În 2013 scriam fix despre asta – vreau sau nu să devin tată? – și în 2015 apărea Radu 🤣
Sincer …
Mă gândesc la momentele acelea în care îl țineam pe bebe în brațe și îi simțeam mirosul.
Mă gândesc la momentele în care (a)dormea pe pieptul meu.
Mă gândesc la plimbările pe străduțe cu soția de mână și împingând ușor la cărucior.
Mă gândesc la momentul în care m-a prins prima dată de deget.
Mă gândesc la prima dată când am auzit TATA!
Mă gândesc la prima dată când am rămas doar noi doi.
Mă gândesc la momentul când am aflat că voi fi tată.
Mă gândesc la momentele în care „lucram” să devin tată.
Dacă le iei așa atunci a nu deveni din nou tată e egoist și trist
Pe de altă parte realizez cât de mult cere de la un părinte un copil.
Un părinte care dorește să fie tată pentru doi copii, soț.
Un om care vrea și trebuie să mai facă și sport.
Un om care dorește și trebuie să fie și activ pe social media (blogger/volgger/etc.)
Un om care simte nevoia de timp pentru el pentru a ea funcționa pentru familie.
Un om care e nevoit să țină cont de adâncimea sau locul gol/plin din portofel/buzunar.
Deci …cum ar fi tată la 43 de ani? Pentru a treia oară?
Nu cred că mai am mentalul potrivit pentru toate etapele prin care am trecut deja. Adică gradul de implicare pe care l-am avut nu îl mai pot avea la același nivel. Acest lucru ar fi incorect față de bebe, soție, copii, mine. Ar trebui să las de undeva și după cum mă știu aș lăsa de al mine, mai târziu …aș exploda.
Nu merită nimeni asta!
Ar mai fi o întrebare …oare ea, viitoarea posibilă mamă, ce ar spune de un al treilea copil?
