ea e mama și este ceea ce azi s-ar numi selfie 🙂
obișnuim să spunem des „te iubesc”, dar de cele mai multe ori pare un automatism. sau poate așa sunt băieții, nu știu. unele lucruri le luăm așa cum vin, ni se cuvin, așa că nu mai căutăm să înțelegem sau să ne gîndim – „de ce?”
deci pe mama mea nu doar o iubesc. pe mama o respect, o admir și o apreciez. am să o iau de la cap la coadă
- o apreciez pentru că reușește mereu să găsească resurse să zâmbească și să pară mereu pregătită să mă ajute. de fapt mă ajută și când nu vreau. de aceea am în frigider ceva pe un raft de la ea; de aceea copiii mei sunt cu vaccinurile la zi sau cu vizita la medic; de aceea am făcut anumite alegeri în viață.
- o admir pentru că este puternică. aici nu este vorba despre femeile puternice din filme, este vorba despre mama mea, o femeie cu doi copii, un soț cu un serviciu care îl ținea mai mult plecat. o femeie care la rândul ei a avut mereu un serviciu. o femeie care acum este bunică (are trei nepoți) și care își asumă acest rol.
- o respect pentru că are coloană vertebrală, principii clare după care se ghidează și pe care le respectă. nu suntem pe aceeași lungime de undă de multe ori, și nici nu cred că trebuie să fim, dar îi înțeleg acțiunile și alegerile. așa cum eu o respect și ea mă respectă și cred că asta este secretul relației noastre.
- o iubesc pentru că (dincolo de faptul că e mama mea) văd cât efort depune pentru a nu supăra cu ceva pe cineva, pentru că văd pasiunea pe care o are când face lucruri, pentru că are gijă să îmi amintească că și acum e mama mea (deși mă apropii de 40 de ani) și eu sunt copilui ei. să nu uităm că este și soacră și trebuie să dea dovadă de diplomație în relație cu nora.
mă tot gândesc la o întâmplare care să spună “de ce?”, caut prin amintiri, dar nu am una, am mai multe.
prima – când eram mic (perioada grădiniței) îmi amintesc cum mergeam cu troleibuzul și mă lasa să stau aproape de șofer ca să pot vedea drumul.
sau cum avea grijă să îmi încălzească ciorapii lungi iarna (cred că toți cei de vârsta mea știu despre ce ciorapi vorbesc) ca să îi trag pe mine și să nu tremur când ies afara la frig.
sau cum mă aștepta după școală, când aveam lucrări, ca să afle ce am făcut și pe cât de repede mă certa dacă o dădeam în bară pe atât de repede îmi pregătea felul meu preferat de mâncare.
sau cum mă trimitea mereu ca scos din cutie la școală sau afară și eu mă întorceam mototlit și murdar iar ea nu se supăra.
sau cum mă proteja de tata atunci când mă pregăteam să pierd nopțile cu gașca, cum îl liniștea că totul este în regulă (nu cred că a fost ea vreun moment lilniștită).
sau cum nu îmi refuză niciodată poftele culinare – chitele, saramale, șnițele sau supa de găluște sau borș cu perișoare.
sau cum mă ceartă că îmi pun poză cu ea pe istagram sau că o pomenesc mereu dimineața la matinal.
totuși cred că imaginea care e mai puternică decât altele este legată de pasul Prislop (cel mai înalt pas din românia 1416m). eram într- o pauză în timpul circuitului anual organizat de tata și ea servea cafeaua, moment în care un autocar plin cu fete s-a oprit în parcare. pentru cine nu știe priveliștea este minunată și fetele care, erau toate frumoase, se potriveau perfect cu atmosfera. faptul ca eram singurul băiat și cu parul lung și simpatic m-a făcut centrul atenției. mama a simțit și s-a retras. mi-a plăcut că a făcut asta și nu a ținut să fie prezentă, să fie mamă, a ales să fie prietenă. nu i-am spus asta, a simțit. de pupat nu am scăpat după cum se vede în poză. a fost o mamă cool, nu-i așa?
să vă zic și cum s-a terminat: eu am plecat cu ai mei, autocarul în direcția diametral opusă. interesant este că mama îl convinsese pe tata să mă lase în autocar dacă ar fi avut aceeași direcție cu noi.
cred că o dovadă a încrederii, stimei și iubirii pe care i-o port este că îi las copiii mei în grijă. dacă ești părinte ști cât de greu te desparți de puiul tău.
