Am fost la Cluj. Acu aș vrea să lungesc puțin cuvintele, să vorbesc mai domol, ca să redau cât mai fidel atmosfera și tot ce mi s-a întâmplat acolo.
Scopul a fost unul simplu, să particip, eu la maraton, soția la semimaraton, iar Tea să fie cel mai aprig susținător. Totul a decurs conform planului până la kilometrul 33, când genunchiul meu a renunțat să mai participe cu mine la competiție …dar să le luăm pe rând.
Am plecat vineri de dimineață la un drum care se anunța lung. Era primul drum cu adevărat lung cu mașina cu bebe (nu mai e bebe, dar eu tot așa îi zic) și m-am pregătit cum se cuvine. M-am agitat cam mult, pentru că Tea a fost super încântată de drum, peisaj, mașină, companie, muzică așa că orele au trecut repede pentru toată lumea. Cazarea excelentă, la care s-a adăugat compania …au făcut din acest city-break „alergat” unul de neuitat.
Nu vă zic cât de liber e Clujul comparativ cu Bucureștiul, cât de curat e, cu parcări la îndemână și cu plată, câte zâmbete are lumea pe față sau alte asemenea, vă spun cum a fost pentru copilul meu sau pentru alți copii ziua cursei. Tea a fost în al noulea cer pentru că a stat pe traseu și a bătut palma cu alergătorii, a primit niște nu știu ce care făceau gălăgie, a țipat de fericire, a primit tot felul de lucruri de la organizatori și la final ne-a așteptat la linia de finish cu medalia pregătită. Și nu a fost singura căreia i s-a întâmplat așa ceva. Toți copiii pe care i-am văzut pe traseu au avut parte de un tratament similar, așa încât vă provoc să vă imaginați o mare de zâmbete și veți fi încă departe de senzația generală pe care mi-a lăsat-o Clujul.
La întoarcere, tristețea ne-a cuprins imadiat ce am văzut plăcuța pe care scria „vă mai așteptăm pe la noi”. Oricum e clar că ne vom întoarce pentru că e perfect pentru o evadare cu familia.
Cât despre copilul meu. Vă zic atât „tati vreau la casa mea la Cluj” și concluziile le trageți, din nou voi.
Merci Tea, Creng, Eleni, Răzvanu mare, Laura, Radu, toată fam. Vesa, Patricia …CLUJ
