Sunt începător a doua oară!
În rândurile ce urmează vă povestesc povestea numelui fiului meu, apoi cum am privit toată nașterea din prisma unuia care a mai trecut prin așa ceva și închei cu prima noapte acasă.
Din motive pe care doar câțiva le cunosc am decis să alegem numele copilului după ce îi vedem fața. Chestia asta este mai ușor de spus decât de făcut. Spun asta pentru că sunt o mulțime de oameni care te întreabă „cum îl cheamă pe bebe?” sau „ați ales numele?” sau, cel mai greu „mamiiii cum să îl strig pe bebe?”. Hotărârea noastră a făcut ca în prag de operație să nu avem nici un nume. Pe drumul spre casă, soția mă întreabă:
– ce nume îi punem? te-ai gândit la ceva?
– nu, caută și tu pe net până ajungem acasă, asta dacă nu ai vreo inspirație
– mda, nu am stare (pentru cine a citit numai tată să nu fii înțelege dialogul)
– ok, vedem noi mâine, bebe să fie sănătos
Apoi a venit noaptea și drumul spre maternitate…
– cum îi zicem?
– radu?
– vedem
Apoi s-a născut și a venit doctorul neonatolog să facă cartonașul:
– cum îl cheamă?
– păi nu știm sigur! de fapt nu știm…
– atunci îl trec „nou născut” și mai vedem
Apoi am urcat la acvariu și mă uitam cum trece prin toate etapele înainte de a fi expus la acvariu alături de ceilalți bebeluși și am zis că ar fi ciudat să apară „nou-născut osmanovici” așa că i-am spus doamnei doctor să treacă „radu”:
– la osmanovici să treceți raduuu…
Am coborât la soție, la terapie intensivă, unde am anunțat ce am făcut, iar ea mă întreabă cum de mi-a venit idea, iar eu am zis …”în vis”. Apoi (mamă ce des am zis „apoi”) soția îmi spune „matei, mihnea sau mircea?”, iar eu am ales Matei pentru că merge cu Radu. Asta e!
Acum vine partea a doua a articolului 🙂
Să vezi din nou, de după același gemuleț cum ți se naște copilul este o experiență. Să vezi fețele unor oameni în care ai încredere pentru că ți-au adus deja pe lume un copil (pe primul) înseamnă foarte mult, mai ales că în sala alăturată un alt bebe venea pe lume. Ei erau începători. Paloare, emoție, întrebări …ce amintiri.
Mă uitam relaxat la tot ce se întâmpla. Cumva totul îmi revenea în memorie, înțelegeam ce se întâmplă și ce urmează. Apoi a venit țipătul …și sentimentul acela că ai făcut ceva cu viața ta …nu ai fost o „plantă”.
„Începătorii” erau plini de „de ce-uri” și mă bucuram să le pot spune ceva, să îi liniștesc, să îi anunț ce urmează, iar ei mă priveau ca pe un …deținător al tuturor secretelor. A fost amuzant.
Apoi …după mii de drumuri, un copil (acasă) care era plâns de dor după mama ei, au venit acasă. În viața asta nu am reușit să fac atâtea într-un spațiu mic, fără nervi, să fiu eficient și să nu mă plâng. Cu o mână țineam pe bebe, cu o mână pregăteam apa pentru dușul copilei și mai discutam printre picături și cu soția.
Pe la 22:30 au început să se liniștească lucrurile. Fata deja dormea de ceva timp, bebe urma să mânânce, eu mă pregăteam să mă obișnuiesc cu trezitul din trei în trei ore.
Ce tare 🙂
