Cui nu-i plac jocurile? Şi aici nu mă refer la cele video sau pe tabletă, telefon, ci la acele jocuri clasice (le mai zice şi boardgames) – „nu te supăra frate”, „ţintar” etc.
Stau să mă gândesc de ceva vreme la cum a ajuns Tea să ceară astfel de jocuri şi realizez că plăcerea ei de a face puzzle sau de a folosi pioni sau zaruri are de-a face cu plăcerea noastră pentru astfel de jocuri. Recunosc că am încercat de multe ori să folosim device-urile de prin casă pentru a juca diverse „jocuri în reţea”, dar nu am găsit farmec în treaba asta. Ştiţi la ce mă refer acel farmec la masa din living/bucătărie, cu chestii de ronţăit, cu suc şi bere, cu ore târzii şi poveşti din copilărie, prieteni şi o stare generală de bine. Acum că stau şi scriu aceste rânduri îmi dau seama că nu am mai făcut asta de ceva vreme. Mda, venirea pe lume a celui de-al doilea copil a schimbat puţin programul şi descopăr că până abia după ce face Radu 1 an jumătate aş putea încerca din nou această poveste.
Ajunge cu această introducere siropoasă şi prea lungă, să trecem la discuţia care ne-a adus aici – jocuri pentru copii.
Prima categorie cu care a făcut cunoştinţă Tea au fost cuburile – mari, colorate, uşor de asamblat. Nu au fost de interes multă vreme, lucru care nu e valabil la Radu, pentru care cuburile sunt nebunie. Tea le ignora destul de mult şi dacă nu îi construiam ceva gen casă pentru animale/păpuşi nu avea treabă cu ele. Radu le ia, le aranjează, se chinuie cu ele şi le îngrijeşte. Marea surpriză a fost atunci când, după ce s-a jucat ceva timp cu ele, le-a luat şi a început să le aranjeze la loc în cutie. NU i-am zis să facă asta, dar sigur a văzut când am făcut noi asta. Are, la momentul aprilie 2017, un an si 4 luni.
Nivelul doi – puzzle – Tea le iubeşte şi ar face în neştire. A fost o perioadă în care cumpăram de toate mărimile, cu toate personajele şi în tot felul de combinaţii. Asta până pe la 3 ani jumătate, când a devenit interesată de alte chestii, alte jocuri, aş zice mai complexe, doar că e vorba de puzzle :))
Apoi au apărut jocurile cu zaruri şi diferite piese. Unul cu broaşte are mare succes şi la aproape 2 ani de la cumpărare. Şi Radu a început să culeagă chestile săltăreţe şi să alerge cu ele prin casă. La mare căutare sunt „nu te supăra frate” (un joc care bag de seamă că nu îmbătrâneşte NICIODATĂ) şi „hedbanz” (ai o bentiţă pentru o carte pe care trebuie să o ghicești în funcţie de ce mimează jucătorii).
Plastilina – este omniprezentă. Aş putea să mă opresc aici, pentru că tocmai am zis TOT. E în toate formele, culorile şi cantităţile. A venit cu o mulţime de accesorii şi a ajuns să ocupe mai multe sertare decât e normal şi firesc. Radu nu e interesat, încă. Am găsit plastilină peste tot, la grădiniţă este peste tot şi rost de opere de artă şi poveşti. Mereu trebuie să fie alta şi alta şi alta şi alta. Sunt ferm convins că atunci când îi va trece Teei, va începe Radu.
De Lego sau Duplo sau Playmobil nici nu mai zic. Numai eu am o întreagă colecţie, de cei mici nici nu mai zic …doar că aceste jucării au fost motivul pentru care au apărut nenumărate rafturi la ei în cameră.
Ce urmează? Nu ştiu, dar vă voi spune sau poate aveţi sugestii. Ştiu sigur că mai durează până la Catan 🙂
Despre cărti am scris deja aici şi aici şi voi mai scrie 🙂
