E sâmbătă, ora 7, e ziua în care descopăr ce înseamnă Salzkammergut Trophy.
Mă tot uit pe profilul cursei și încerc să înțeleg ce înseamnă acele diferențe de nivel și cum ar trebui să le abordez (1114 m în total).
Să ne înțelegem, singurul concurs la care am participat pe bune a fost PrimaEvadare, în rest tot ce am încercat pe la munte a fost o plimbare. Nu am fost în situația să simt cu adevărat un traseu de munte sau diferențe de nivel în regim de competiție.
Preambul
Acum că m-am scuzat să vorbim și despre cursă. Startul s-a dat pe bucăți, în funcție de distanața pe care o aveai de parcurs, așa că pentru unii Salzkammergut a început la ora 5! lucru pe care l-am observat de cum m-am trezit. Serveam cafeaua și îi vedea pe concurenții de la 210 km pe traseu. AAAAAA mi-a plăcut că organizatorii au menționat locurile unde poți vedea concurenții și îi poți încuraja, locul unde stăteam noi (Hagan Lodge) fiind trecut pe lista 🙂 asta. Pentru alții, așa ca mine, la ora 11 începea concursul, deci mult mai lejer.
Am strâns bagajul cu cele necesare cursei și am pornit, cu mașina.
Cursa
Mda, deci la ora 10 eram plin de nerăbdare la startul Salzkammergut Trophy , urmând ca la ora 11 să de dea startul. Cum stateam pe acolo, am dat peste un român cu care mă întâlnisem la PrimaEvadare, și care pornea în aceeași cursă cu mine. De restul românilor nu știam pe la ce ore pleacă sau alte amănunte, rămăsese să ne vedem la final. Am dat peste Suzi, care era mega happy după un loc 3!
Mă rog, revin la cursă care a început cu un pic de plat și apoi o urcare care se accentua pe măsură ce treceau kilometrii. Am tot schimbat la pinioane și la finalul urcării a urmat un fals plat, ca mai apoi să fi un fel de zid, un peste 15% rampă, unde pinionul meu, ultimul, nr. 11, nu a făcut față. Singurii care treceau erau cei antrenați și cei cu 12 pinioane (acum am și eu 12 pinioane, puse la Veloteca).
De aici încolo a fost cu de toate – coborâri în viteză, urcări abrupte sau foarte lungi, cu porțiuni foarte tehnice, pietre, rădăcini, iarbă și noroi, pietriș, asfalt, râu, pod, scări …de toate. Să nu uit …38 de km cu 1.114 de metri diferență nivel.
Nasol a fost că pe la km 10 am constatat că frâna de pe spate nu prea mai ține. Eram șocat pentru că trecuse prin mai multe controale, service și nimic nu anunța așa ceva. Am început să gândesc rapid ce urmează – renunț sau continui – și am continuat! Frâna din ce în ce mai puțin mă ajuta 🙁
Mă tot gândeam la profilul cursei și la faptul că urmează o urcare lungăăăăăăăă și că finalul e coborârea și am zis că merită riscul.
Din acest moment m-am încordat maxim pe toate bucățile de traseu. Pot să dau detalii despre punctul de realimentare, peisaj, cele două tuneluri sau alergarea cu bicicleta în brațe pe scări, dar vă spun sincer să povestea cu frâna mi-a dat o stare pe care nu o mai experimentasem și nu cred că vreau să o mai simt. Deci toate celelalte pălesc prin comparație
Oricum faptul că am o biță bună – merida bignine teamissue – m-a scos la liman.
Mai zic de final, adică ultimul kilometru și jumătate care a fost și el altfel. Dincolo de orice am văzut că vine finish-ul și am zis să îi dau cât pot și mă țin. Ce dacă nu mai am frâne și ce dacă pot să o pățesc rău – ori la bal, ori la spital.
Așadar, imediat ce am văzut că se termină drumul forestier și vine asfaltul am decis să accelerez. Am observat un grup de două persoane care trăgeau tare și am decis să mă lipesc, să stau la trenă și poate poate. Cum mă chinuiam, fără succes să îi prind, s-a lipit cineva de mine și în efortul meu, cârcelul de la picior și transpirația de pe frunte am văzut că el are o două foi, deci, pe plat, un avantaj pe care eu nu îl aveam. La borna 500 de metri a schimbat foaia și m-a lăsat 🙁 spectator.
Am zis că dacă fac 3 ore, cât la PrimaEvadare mă pot declara mulțumit. Am scos trei ore, deci MULȚUMIT 🙂
Acum urmează TBT Race Transilvania, ediția 5 🙂
Concluzie
Ce am încercat eu până acum în materie de concursuri a fost pistol cu apă. E important, pentru moralul meu, să revin la Salzkammergut Trophy. Aveam nevoie, la astfel de concursuri de top, de dotari de top, adică 12 pinioane – LE AM.
Dacă te uiți la celelalte zile a meritat din plin drumul prea lung 🙂
Mai mult, am căștigat doi prieteni, pentru că am ajuns să îi cunosc mai bine și am văzut ce oameni minunați sunt.
Am surprins și m-am surprins pentru că m-am dat și eu cu ebike-ul pe seară, încă vreo 5 km să văd cum este și mi-a plăcut tare.
TREBUIE SĂ REVIN, ADUC ȘI COPIII.
Ziua 5
NU are rost să fac o postare doar despre această zi. Asta pentru că am aflat că toate sunt închise la ei duminica (respect și păcat că nu facem și noi la fel) și că până aproape de granița cu Ungaria am văzut piste pentru bicicliști.
În rest …Austria 🙂 și va urma și un film scurt 🙂
Merci bikefun și nomad merida cst
