Am împlinit deja 3 ani, dar îmi aduc aminte, nu tocmai plăcut, de experineţele cu dulciuri de prin parcuri din urmă cu doi ani. Pe scurt îmi aduc aminte cum încercam să o feressc pe bebe de toate dulciurile oferite de tot felul de persoane binevoitoare. Să ne înţelegem, nimeni nu dorea să îi facă „rău” lu’ bebe, doar că se gândea că îi e poftă şi …vrea şi ea. Încă de mică îi repetam/spunem, fără să ne fi dat seama, că anumite lucruri pe care le mânca şi pe care le cerea că nu sunt pentru ea, că sunt pentru oameni mari.
E drept că nici nu mâncam în prezenţa ei tocmai pentru a evita momentul în care sunt nevoit să o refuz. Oricum mare parte din lucrurile pe care le mâncam erau „pentru oameni mari şi strică dinţii copiilor”. Toate aceste chestiuni par să fi funcţiont bine pentru că acum sunt momente în care face singură diferenţa între ce poate şi ce nu poate mânca singurică.
Bref …am început cu dulciuri făcute în casă (cu ingrediente de „ţară”) – checuri, cozonaci, torturi (fără creme multe), brioşe, negrese şi plăcinte. Apoi, când a început să întrebe despre duciurile de rafturi, am continuat cu biscuiţi Leibniz, Barni, iaurturi cu fructe sau diverse de la Kinder. Acum că am ajuns la 3 ani, am introdus şi oul Kinder sau Eugenia.
DAR am evitat şi evitam pe cât posibil dulciurile cu cremă sau din comerţ. Şi putem face acest lucru pentru că soţia are o plăcere deosebită să gătească.
Din păcate momentul parc/comunitate va fi mereu unul dificil mai ales când vede copii apropiaţi de vîrsta ei care mănîncă dulciuri pe care noi le „vindem” ca fiind pentru copii mai mari.
Din fericire avem un copil excepţional pentru că înţelege, ne înţelege, ascultă şi ne ascultă.
Dulciurile sunt legate de alte alimente nesănătoase de prin „parcuri” aşa că e posibil să scăpaţi de dracu, dar să daţi de taică-su.
